Sufletele pereche -               se mai întorc la noi?

Citeam zilele trecute pe Instagram un citat care spunea ceva de genul "sufletele pereche sfârșesc împreună. Nu contează câtă iubire s-a pierdut și câtă distanță a fost între ei. Vă pierdeți doar ca mai apoi să vă reîntâlniți. Așa se întămplă când cineva este menit pentru tine : dacă pleacă, se vor întoarce și vor rămâne pentru totdeauna."

Stăteam și mă gândeam.. oare chiar așa o fi!? Iubirea aia pierdută chiar se întoarce? Chiar o regăsim întâmplător peste câțiva ani întămplător pe stradă? Credeam cândva în lucrul ăsta, dar viața și întâmplările din ea m-au făcut să văd lucrurile astea cu alți ochi. Adică dacă dragostea asta mare te-a găsit și la rândul tău ai găsit-o, de ce ar mai pleca? Dacă te ții atât de strâns de ea și lupți atât de mult, cum ar putea să plece? Când ai pus toate zăvoarele posibile și imposibile, cum poate ea să le dezlege și să plece? Când toate ferestrele sunt prinse-n cuie, cum găsește totuși o portiță și pleacă? Și cum poate ea.. după ani de rătăcire, să te regăsească? Mai știe oare drumul și pașii către tine? Mai știe atunci să dezlege zăvoarele și să rupă cuiele de la ferestre?

Nu știu, dar parcă nu mai cred că dragostea pierdută se întoarce. Cred că atunci când e dragoste, ea rămâne și atât. Poate va găsi motive să plece, dar niciodată drumul spre ieșire.

Am trăit și eu experiența asta : a sufletului pereche și a gândirii că dragostea pe care am pierdut-o, o voi regăsi cândva. Când am experimentat pentru prima dată treaba asta eram doar un copil, aveam aproximativ nouăsprezece ani. Mă îndrăgostisem pentru prima dată și credeam că omul de lângă mine e cel ales, e cel menit să rămână. Dar nu a fost să fie, ne-am despărțit, el a ales pe altcineva și viața ne-a pus pe drumuri separate pe care desigur că le-am urmat. O perioadă am suferit mult, credeam pe atunci că mi-am pierdut sufletul pereche și că aveam să sfârșesc cu un om pe care nu aveam să îl iubesc vreodată. Timpul a trecut, eu m-am vindecat și mi-am dat seama că ceea ce credeam a fi suflet pereche nu era nimic altceva decât un om cu care mă înțelegeam bine, un om care îmi era aproape din aproximativ toate punctele de vedere și un om cu care mă simțeam bine. Deci clar nu era sufletul meu pereche, persoana care trebuia să rămână. El a rămăs cu ea (actualmente sunt împreună), iar la aproximativ trei sau patru ani ne-am reîntâlnit întâmplător pe străzile Iașului. Eu schimbată, el cu ea de mână. Dacă cu câțiva ani în urmă îl consideram marea mea dragoste și sufletul meu pereche, acum nu mai vedeam nimic altceva decât un necunoscut cu care cândva mi-am împărțit o porțiune din drumul vieții.

Uitându-mă în spate, realizez că toată experiența asta cu sufletul pereche a fost doar o copilărie, o fază prin care trecem cu toții la un moment dat, mai ales când facem cunoștință pentru prima dată cu ceva ce seamănă a dragoste. 

Cu toate astea, anii au trecut și am mai avut parte de o experiență de genul ăsta. Cunoscusem un tip, totul s-a simțit random, natural.. astfel încât după o săptămână ne mutasem împreună. Trăiam o poveste de dragoste așa cum vedeam doar la ai mei, adică iubire pură și milioane de râsete și flori. Eram invidiați de toți, până și de cei din exterior care nici măcar nu ne cunoșteau. Credeam că povestea noastră de dragoste era incredibilă și că avea să nu se sfârșească vreodată. Vorbisem până și de căsnicie.. Întâmplarea face că cea mai bună prietenă a mea se logodise cu câteva luni în urmă și îi povesteam cum s-a întâmplat totul, când din senin, fără nicio ezitare mi-a spus "știi că eu îți voi da inelul, nu!?" Nu știu dacă a fost destinul, îngerul meu păzitor, instinctul sau orice altceva, dar știam că nu avea să fie așa. Simțeam că la un moment dat aveam să punem punct la tot. Cu toate astea, îl credeam sufletul meu pereche. Timpul a trecut și după cum v-ați dat seama, ne-am despărțit. Am suferit și de data asta, doar că acum mai mult și mai îndelungat. Cu toate că înțelesesem că așa decise soarta și mă și mutasem din apartamentul în care locuisem împreună, îl mai zăream uneori prin apartamentul în care mă mutasem. Plecam noptea ca să îl caut și să îl văd, nu mâncam.. efectiv mă închisesem în mine. Din nou, am să îi pun în cârcă sorții faptul că nu a fost să fie nici de data asta. Doar că..experiența asta nu mai era puerilă, nu mai era ceva ce experimentam pentru prima dată. Nu mai eram la prima mea dragoste și în plus alegerea făcută a fost atât cu inima, dar și cu mintea. Nu prea bine, dar alesesem.

Asta e faza cu marile iubiri și cu sufletele pereche. Oricât de multe piedici le-ai pune, oricâte întrebări fără răspuns le-ai adresa și căuta, oricâte geamuri și uși deschise ai lăsa, ei rămân să aleagă. Cred că de asta se zice că dragostea e oarbă.. pentru că sufletul pereche deși e conștient atât de ușile, cât și de ferestrele deschise, devine orb în prezența lor. Oricât de mult ar rătăci, oricât timp ar trece, oricât de obosiți ar fi și oricât de șchiopi și plini de răni ar fi, într-un final ne găsesc. Iar atunci când ne găsesc, rămân. Rămân pentru că ne sunt meniți nouă, e oarecum lege nescrisă să rămână. Rămân pentru că drumul în doi e mai simplu, dar și pentru că știu oricare alt drum nu e mai bun decât drumul spre noi.

Da.. drumul e lung, e plin de gropi și de capcane, de încercări și de frustrări și poate că uneori și de disperare și neputință, dar fiți sigur că în cele din urmă ne găsesc și ne aleg. Aleg să rămână. Nu pentru o săptămână, nu pentru o lună, dar pentru o viață înteagă. 

Așa că, dragul meu suflet pereche, nu te grăbi. Urmează-ți calea către mine, ai grijă la gropi și ai grijă și de tine până când eu voi putea face asta. Eu te aștept cu nerăbdare. Știu că mă vei găsi, tu doar nu-ți pierde încrederea în noi.