Relațiile toxice - scenă mută?

Da, la început, orice relație, fie că e sentimentală sau doar de prietenie, e frumoasă. E doar fluturi în stomac, te iubesc-uri spuse în șoapte, flori, cadouri și fiori. E acel sentiment de bine, de siguranță, de o să fiu mereu lângă tine și de pe tine te iubesc cel mai mult. Ai senzația că ai lumea la picioare, că totul e mai bine și mai frumos, că lumea e un loc mai bun, că tu ești invicibil. Da, la început, nu o să neg, e grozav. Și poate că pentru câteva luni sau ani, lumea chiar e o lume mai bună. Sunteți doar voi doi împotriva lumii. Dar când din iubire, totul se transformă în dependență și haos? Când te iubesc-urile se împuținează și sunt spuse doar de una dintre persoane, când lumea parcă nu mai e așa bună, oare atunci ce e? Iubire sau dependență? Mulți zic că limita dintre ură și iubire e doar o linie subțire. Cred că și în cazul relațiilor toxice, e la fel. Limita dintre iubire și toxicitate e doar o linie subțire, aproape invizibilă de care unii oameni aleg să nu se împiedice, ci doar să o pășească. Dacă am alege să ne împiedicăm de această linie, atunci am fi capabili să ieșim din acea relație și să fim mai fericiți, să o luăm de la început. Dar astfel, prin alegerea de a păși linia, devenim actori pe o scenă mută. Devenim actori ce zi de zi își repetă rolul dintr-o piesă aproape sinistră. Suntem actori muți căci nimeni nu ne înțelege rolul, dar și trăirile. Nimeni nu înțelege de ce alegem să jucăm același rol istivitor când am putea alege să părăsim scena și să luăm parte într-o piesă mai amplă. Noi, actorii care delectăm spectatorul (căci e un singur spectator, persoana de lângă noi adică) devenim mai dependenți de persoana de lângă noi mai ceva decât un invalid de scaunul său de rotile, nu vedem rolul nostru pe pământ fără acea persoană. Ne construim lumea și trăirile în jurul acelei persoane, ne legăm de acea peroană cu o funie invizibilă și ne dorim ca persoana de lângă noi să nu o observe, crezând astfel că funia nu se va rupe și vom continua să rămânem împreună.