Bunica, fundamentul familiei
In memoriam..
Bunica mea de pe tată a pierdut lupta cu cancerul acum cinci ani, mai exact pe 13 Noiembrie. Pot doar să vă spun că a dus lupta asta cu capul sus, demnă și cu rujul pe buze. Oricât de rău i-ar fi fost, oricât de multă substanță i-ar fi inundat corpul și oricâte ace i-ar fi perforat venele, nu am auzit-o niciodată să se plângă. Ba chiar a fost fundamentul, construcția cea mai puternică a familiei noastre. A avut cinci copii, trei băieți și două fete, și deși nu a știut niciodată, mi-a oferit cel mai fumos cadou : pe tata. Îmi aduc aminte și acum de casa ei, mai exact apartamentul cochet și mereu curat de pe strada Sucevei. Așa cum vă spuneam, la bunica niciodată nu găseai mizerie, nici măcar în zielele în care boala o făcea prizonieră a patului. Mereu găseai flori în casă, mai ales în camera ei. Adora florile și plantel e și mereu avea gijă de ele, le vorbea efectiv ca unor oameni. Cred că iubirea asta nebună de flori am moștenit-o de la ea. Bunica mea avea tenul perfect, ba chiar eram invidioasă. Deși obișnuise să lucreze în trei schimburi și să crească cinci copii, nu găseai niciun rid pe fața ei. Fața îi era strălucitoare și netedă ca a unui bebeluș. Era cochetă, se îmbrăca fumos, vara purta sandale și nelipsita pălărie bej. Nu se machia niciodată, folosea doar ruj și mici accesorii precum un ceas, o brățară, perle sau alte lănțișoare. Avea un mod aparte de a bea cafeaua, mod pe care, mai târziu în viață, l-am împrumutat fără să vreau. Niciodată nu bea cafeaua fierbinte pentru că citez "faci riduri", iar când ajungea la jumătaatea ceștii, turna apă. Niciodată nu i-a plăcut cearta așa că atunci când cineva se certa, mereu încerca să îi împace. Era geloasă, alt lucru pe care l-am împrumutat fără voie. Îi plăcea să gătească și niciodată nu dădea greș, știai de la o poștă că a gătit.
Am fost prima nepoată a familiei, așa că toată atenția a fost pe mine. În ziua înmormântării am aflat cam cât de mult se mândrea cu mine. Vă vine sau nu să credeți, abia după moartea ei, când am început să îi simt lipsa, am realizat cam cât de mult am iubit-o. Pe timpul înmormântării și cât a fost ținută în biserică am plâns ca un copil și sunt tare departe de copilărie. După moartea ei, bunica a devenit îngerul meu păzitor. În toate momentele mele grele când viața a încercat să mă doboare sau am fost în pericol, am simțit-o lângă mine. Îi simt pașii mereu în spatele meu, iar mâna pe umărul meu drept. Știu și prefer să cred că pe cerul meu e cea mai frumoasă stea care mă inundă în lumină atunci când întunericul mă acaparează. Când scriam licența și voiam să renunț din mai multe motive, am simțit-o iar lângă mine, am simțit-o cum nu m-a lăsat să renunț și sunt sigură că a plâns cu mine de fericire.
Acum câțiva ani era să îl pierd pe tata și eram și disperată și epuizată, eram fix la marginea prăpastiei. Nu m-am rugat la sfinți și Dumnezeu, cât m-am rugat la bunica să îl salveze. A fost acolo lângă mine și tata s-a vindecat.
Țin minte și acum când în ziua înmormântării, un eveniment m-a marcat. Era o zi de Noiembrie clasică, friguț, dar cerul era curat, asemănător celui de vară. Tata și cei doi frați ai lui se luaseră la ceartă, iar în clipa imediat următoare cerul s-a făcut negru și începuse un vânt puternic. Brusc m-am uitat la cer și mi-an adus aminte cum ei nu îi plăcea cearta. Le-am zis să se potolească că ne vede mamaia și fie că mă credeți sau nu, cerul și vântul au revenit la normal. Zilnic mi-e dor de ea, deși nu o arăt sau spun. A lăsat un gol imens atât în sufletul, cât și în viața mea. De asta încerc să o prețuiesc pe bunica pe care o mai am.
După moartea bunicii, casa s-a schimbat. Ea nu mai era acolo decât cu sufletul. O să vă mai relatez un eveniment care s-a întâmplat înainte de Crăciun, la o lună și jumătate aproximativ după moartea ei. Am mers acasă la ea ca să fac bradul, iubeaa Crăciunul, mai ales că ne adunam cu toții, dar și să aibă brad în casă. Tot timpul cât am împodobit bradul, era acolo, cu ochii și cu sufletul. Nu mai merg la casa bunicii pentu că nu o mai găsesc acolo, pentru că știu că nu o să mai mănânc din mâna ei , că n-o să ne mai bem cafeaua. Locul e pustiu..
Se spune că bunicii își iubesc nepoții mai mult decât pe proprii lor copii și vă jur că așa e, am simțit asta de la ambele bunici. Știu că pare absurd mai ales că toți creștem, că toții avem viața și eventual familia noastră, dar prețuiți-vă bunicii, sunt printre cele mai sfinte și bune daruri de la Dumnezeu. Stați cu ei cât mai puteți, povestiți cu ei. Momentele astea nu se mai întorc și mormintele nu vă vorbesc, vă zic din propria experiență. Eu și acum regret că înainte cu două-trei săptămâni înainte ca bunica să moară, am refuzat să merg să o văd pe motiv că am timp.
Nu avem timp.. zboară prea repede. Pot doar să vă spun că după moartea lor, a bunicilor, tot îngeri păzitori ne rămân, doar că nu îi mai vedem. Rămân pe veci unele dintre cele mai frumoase stele de pe cerul nostru infinit.
Sper că încă te mândrești cu mine și n-ai uitat că te iubesc.